Arhivele lunare: Septembrie 2011

Mai bine taci !

Standard

 


Nu-mi mai spune că mă iubeşti. Urăsc acele cuvinte. Nici măcar nu le crezi. Arunci vorbe în aer, sperând să mă vezi zâmbind pentru ca mai apoi să mă zdrobeşti cu absolut orice mijloc. Cum poţi crede că mă voi lăsa păcălită de două ori de acelaşi lucru?
Nu au însemnătate pentru mine. Dispar la fel de repede precum au venit, acele cuvinte crude: „te iubesc„. E atât de uşor să le rosteşti, dar atât de greu să le dovedeşti încât nu are nici măcar rost să te chinui să mă prinzi în capcană. Cu ce drept continui să vorbeşti?
Am spus să mă laşi în pace. Dă-mi drumul, ieşi din cameră, trânteşte uşa, fă-ţi o ieşire dramatică. Voi arunca vaza cu flori ofilite după tine, voi striga, te voi jigni, te voi umili. Şi ce contează? Nu te doare, nici măcar nu te interesează. Eşti incapabil să înţelegi ce înseamnă să ţii la cineva, altcineva în afară de propria persoană. Îţi este imposibil să citeşti în ochii mei, dincolo de furie, să înţelegi cât de mult mă doare faptul că pleci, că mi-aş dori să vii înapoi şi să mă tragi în braţele tale, să mă supui voinţei tale, să mă săruţi, să-mi sorbi întreaga mânie şi existentă din priviri, să mă faci marioneta ta. Dar nu, pleci şi nu mai priveşti peste umărul tău la lacrimile ce apăr la colţul ochilor mei şi aşa chinuiţi de lipsa chipului tău. Mă prăbuşesc lângă fereastră, uit de mine, uit de tine, uit de tot. Pentru că e vina mea că m-ai doborât.
Mă vei vrea înapoi pentru că adori să mă distrugi, întreaga ta fiinţă se înfioară de plăcere atunci când sunt frântă în două, atunci când mă pierd şi nu slăbeşti strânsoarea ca de fier din jurul inimii mele decât în momentul în care întrezăreşti o urmă de îndoială, un strop de ezitare, o picătură de iertare. Vrei să mă vezi spartă în mii de bucăţele pe care mai apoi să le aşezi în modul în care-ţi convine ţie. Nu, nu mă vrei pe mine, îmi doreşti suferinţa.
Gata, s-a terminat. Încetează, nu mai spune nimic. Dispari pe uşa aia, nu încerca să priveşti înapoi, ştiu, nu-ţi pasă. Nu încerca să mă convingi pentru că orice spui nu mai are nicio influenţă asupra mea. Mă iubeşti? Nu mă face să râd, eşti total patetic. Drept cine mă iei? Nu mai sunt ceea ce am fost. Tu m-ai învăţat să mă schimb, să-mi doresc viaţa din nou, să vreau să te alung. Cred că îţi pot fi recunoscătoare pentru asta. Acum pleacă, evaporă-te, chinuie-te, distruge-te. Eu nu mai sunt în puterea ta.
Nu mai spune „te iubesc” pentru că ştim amândoi că sensul acelor cuvinte nu ni se potriveşte. Nu mai sunt vrăjită de modulaţia dulce a vocii, de privirea sclipitoare sau de gustul buzelor tale. Da, magia a dispărut. Eşti un nimic. Un şoarece în haine de prinţ. Ţi-e frică de situaţii neaşteptate, ţi-e frică de mine. Da, exact aşa. Fugi până când nu-ţi mai simţi picioarele. Hmph, mă faci să vomit. Eşti jalnic.
Nu mai spune că mă iubeşti. Urăsc acele cuvinte. Mai bine taci.